În Ţara Bârsei, cu cca. 60.000 ani î.Hs. se poate vorbi de băştinaşi..După urmele descoperite aici, în neolitic era intens locuită întreaga zonă. Cu prilejul unor săpături arheologice de la “Stejeriş” au fost scoase la lumină obiecte de ceramică cu ornamente liniare datorate unei populaţii care a trăit pe aceste meleaguri în neoliticul timpuriu – mileniul IV î.Hs. Pe de alta parte, la Pietrele lui Solomon, în capătul sud-vestic al Şcheiului, tradiţia a păstrat numeroase legende, iar toponimia şi obiceiurile etnografice dovedesc centrul de existenţă al vechiului sat, devenit Şcheiul de azi. În cadrul săpăturilor arheologice s-a descoperit ceramica de tip Coţofeni, caracteristică neoliticului târziu şi perioadei de tranziţie spre epoca prelucrării metalelor (1900-1700 î.Hs.). Aceste urme de existenţă socială se continuă aici şi în perioada geto-dacă. Alte vestigii ceramice descoperite la Pietrele lui Solomon aparţin culturii Ciugud şi provin de la o populaţie autohtonă românească vieţuitoare pe aceste locuri în secolele XI-XII d.Hs., anterioare colonizării germane, fapt confirmat şi de toponimia tradusă din limba băştinaşă de cei veniţi. Julius Teutsch descoperă la începutul secolului al XX-lea urmele unei cetăţi cu ziduri şi valuri pentru acces, loc care, tradiţional, se numea „Salamonsburg”. La fel, E. Jekelius apreciază că în trecut i se spunea locului „Cetatea lui Solomon’’, întrucât aici a fost o cetate. Tradiţional şcheienii au păstrat ideea de cetate a Junilor pentru Pietrele lui Solomon, iar cele două stânci, care găzduiesc pătrunderea în „cetatea lui Solomon’’, ei le numesc „poarta de piatră’’, căci aici se postau junii care pretindeau „vamă’’ celor ce pătrundeau la spectacolul de la Pietrele lui Solomon. Cu mult înainte de înfiinţarea cetăţii Braşovului medieval, exista în Șchei o veche aşezare românească cu numele “Cutun” sau “Cotun” de formă circulară, limitată de actualele străzi: Pe Coastă, I. Barac, Valea Morilor şi Coastei, ai căror locuitori din vechime erau apărătorii cetăţii de pe Tâmpa. Această aşezare a continuat să existe şi după înfiinţarea cetăţii Braşov, dar după înălţarea zidurilor şi a bastioanelor (1455) a rămas în afara incintei, marcându-se astfel poziţia de inferioritate social-politică a românilor din Cutun, faţă de coloniştii şi întemeietorii cetăţii de fortificare. Cu cca. 20 ani în urmă mai străjuia aici celebra cruce din Cutun, care purta inscripţionat pe ea anul 1292.
Prima Școală Românească din Șcheii Brașovului sub egida Bisericii Sf. Nicolae
Scheii Brașovului – origini
Începuturile școlii
Un prim document în stare să ne ofere informaţii pentru aceasta perioada de început a şcolii este scrisoarea papală de indulgenţă, emisă în 15 decembrie 1399 de către Bonifaciu al IX-lea, care, prin conţinutul ei ne dovedeşte existenţa unei obşti româneşti ortodoxe, capabilă să reziste în faţa presiunilor de catolicizare. Una din cărţile slave ale muzeului (C. V. 89) a fost supra copertată cu file dintr-un manuscris, care în baza elementelor de limbă şi grafie se dovedeşte a fi scris la sfârşitul secolului al XI- lea şi începutul celui următor. Conţinutul manuscrisului confirmă folosirea acestuia în cadrul şcolii de predică din Şchei, căreia i se potrivea cu atâta insistenţă şi bula papală a lui Bonifaciu al IX-lea. La anul 1597 protopopul Mihai, în urma daniilor domnești ale lui Vlad Călugărul și Aron Vodă al Moldovei ridică școala din piatră.
La 1761 protopopul Eustatie Grid o reclădește în forma actuală, constând din 6 camere, având un evident stil brâncovenesc cu pridvor.
Cu mult timp înainte de a tipări diaconul Coresi cărţile sale, în Şcheii Braşovului existau numeroşi grămătici, folosiţi în şcoală, dar şi în cancelaria Cetăţii.
În epoca tiparului coresian, odată cu aducerea tiparului coresian de la Târgovişte la Braşov (1556), nu numai că se asigura şi dota şcoala cu noi cărţi atât de necesare, dar slujitorii şcolii deveneau implicit cadre capabile să sprijine cu competenţă activitatea de tipărire.
Din documentele timpului, în măsura în care acestea s-au păstrat, putem pune în legătură cu şcoala, pentru perioada coresiană, activitatea următorilor cărturari:
Popa Costea (1474-1477), primul cărturar, în seria preoţilor de la biserica „Sf. Nicolae” din Şchei, cunoscut atât prin legăturile cu domnul muntean Laiotă Basarab cel Bătrân, cât şi prin activitatea de copist.
Popa Dobre (1541 – 1572), fiind socotit pe bună dreptate în cronica Şcheiului scrisă de nepotul său, Vasile, drept „om învăţat”. Documentele oficiale ale Braşovului îi apreciază misiunea de „logofăt la cetate” şi sol al braşovenilor în cadrul legăturilor cu Muntenia şi Moldova.
Popa Voicu (1572-1578). În arhiva muzeului se păstrează şi astăzi un manuscris cuprinzând Învăţături morale din vieţile sfinţilor, copiat în limba slavonă de popa Voicu. „să fie fiecărui om şi mic şi mare spre învăţătură” (ms. 27, coperta interioară).
Protopopul Iane (1575-1591), împreună cu Mihai traduc și editează Cazania a II-a lui Coresi, slujind în egală măsura şcoala şi obştia din Şchei. Lui îi datorăm redactarea celui dintâi text braşovean în limba româna, repus în circulaţie de Ion I. Roman.
Protopopul Mihai (1578-1604). frecventase cursurile renumitei şcoli de sub egida Patriarhiei din Ipek (Iugoslavia)ii. Are iniţiativa de a clădi în piatră şcoala românească din Şchei, după cum dovedesc documentele acestei valoroase acţiuni şcolare au fost scoase la lumină de cercetătorul braşovean Aurel A. Mureşianu, la începutul secolului nostru. Numeroase manuscrise, aflate în arhiva muzeului, provin din biblioteca sa.
În epoca umanistă şi a luminilor (sec.XVII-XVIII), depăşind condiţiile unui învăţământ elementar, această şcoală şcheiană îndeplineşte atribuţiile sistemului de învăţământ public, specificat în actul oficial al Transilvaniei, „Ratio Educationis, 1770-1779 ”, înglobând cele trei sisteme didactice: „şcoala triviala” (sau elementară), cu 1-2 învăţători, unde se predau cunoştinţe strict necesare oricărui cetăţean; ”şcoala capitală-centrală” sau ”şcoli reale şi normale” frecventată de viitorii gimnazişti şi slujită de trei învăţători pentru cele trei clase şi, în sfârşit, o „şcoală normală capitală” cu un director şi 4-5 învăţător.
Animaţi de aceste idealuri, românii din Şchei, după reclădirea lăcaşului la 1761 prin strădania protopopului Eustatie Grid, își reorganizează activitatea şcolii prin alegerea de noi inspectori şcolari, proveniţi dintre negustori de vază, precum şi prin angajarea ca dascăli a unor oameni învăţaţi, dintre care menţionăm pe Radu Duma, Ioan Duma, Zaharia Duma, Ioniţă Duma, dascălul Enache, dascălul Necula Câmpulungeanu, Ioan Ştefanovici ş.a.
Bineînţeles că, în mare parte, succesul de care s-a bucurat şcoala din Şchei în această perioadă s-a datorat slujitorilor ei, dascăli plini de dăruire, care şi-au închinat viaţa idealului didactic.
Protopopul Vasile – cronicarul (1586-1659), fiul mai mic al protopopului Mihai, care pe tărâm cultural se impune prin două valoroase contribuţii: alcătuirea primei cronici cu subiect românesc şi a primului Parmier românesc, identificat recent.
Dascălul Costea (1689 ?-1704), ca dascăl al şcolii din Şchei şi cărturar avizat al şcolii de copişti, desfăşoară o intensă activitate de traducere a cărţilor de înţelepciune, cu mare circulaţie în epoca de început a iluminismului românesc. Cel mai valoros manuscris, un Miscelaneu, păstrat astăzi la Academia Română, sub nr. ing. 1436.
Alexandru Polonul (1690-1700), traduce mai întâi Penticostarul, pe care-l definitivează în anul 1694, folosindu-se, cu siguranţă, de tipăritura slavă a lui Sweipold Fiol din anul 1491, aflată azi în arhiva muzeului. După 3 ani, în 1697, traduce şi copiază Psaltirea slavo-română cu tâlc, continuând astfel tradiţia încetăţenită în Şchei, încă din epoca coresiană.Tot în perioada braşoveană începe traducerea din limba rusă a Patericului lavrei Pecerska din Kiev, subtitlul Pateric, adecă otocenicul de la Pecerskaia, care cuprinde întru sine, ţiînd viaţa sfinţilor, a pea cuvioşi şi de Dumnezeu purtători, părinţii noştri, carei stralucire în peşteri, folosind drept izvor Patericul tipărit la Kiev în 1661.
Petcu Şoanu (1706-1741) este autorul celui dintâi almanah-calendar din literatura noastră, marcând prin acesta, „începutul pătrunderii elementelor progresiste în literatura noastră fiind – după aprecierea lui Mircea Tomescu – prima carte cu conţinut laic, care a circulat intens, iar manuscrisele copiate după textul imprimat şi ajunse până la noi dovedesc că acest calendar a fost cunoscut tuturor ţinuturilor româneşti.
Dascălul Cârstea. În calitate de dascăl al şcolii din Şchei semnează pe un Minei slav din anul 1681, (C. V. 97)
Ioan Ştefanovici, ca dascăl de normă, editează celebra carte „Fiori di virtu” (Floarea darurilor), tradusă în Şchei de predecesorul său, dascălul Costea, în anul 1690. În 1806, traduce şi editează, împreună cu Ion Barac (şi el dascăl al şcolii din Şchei) „Ceaslovul bogat – Orologhionul”, atât de mult folosit în şcoala timpului.După un an, în aceeaşi colaborare cu Ion Barac şi cu sprijinul material al tipografilor Ioan şi Constantin Boghici „cu osteneală” editează ,,Psaltirea”. Istoricul Sulzer îi atribuie „lui popa Ştefan din Braşov” şi traducerea „Analelor lui Baronius din Tâlcul Liturghiei”, o carte apocrifă, mai puţin cunoscută, tipărită în anul 1808, după ce a fost revizuită de Dimitrie Eustatievici.
Eustatie Grid (1721-1767). Cea mai importantă faptă a sa a fost ridicarea în piatră a etajului şcolii la anul 1761.
Dimitrie Eustatievici (1730-1796), fiu al protopopului Eustatie Grid, avea să ducă pe mai departe fapta de cultură a tatălui, ajungând director al şcolilor naţionale neunite din Transilvania şi realizând în anul 1757 cea dintâi gramatică românească. La Sibiu, în anul 1789, Eustatievici tipăreşte „Ducere de mână sau povăţuire către sau socoteala” cu text bilingv, român-german, folosindu-se, desigur, de manualul lui I. Fellinger, publicat la Viena (1774) pentru şcolile elementare săseşti. În anul 1790, în aceeaşi tipografie sibiană, se edita „Dezvoaltele şi tâlcuitele evanghelii a dumunicilor sărbatorilor şi oarecărora zile”, din care s-a păstrat un exemplar şi în arhiva din Şchei (C. V. 419). Cartea conţine, pentru prima data, o metodică de predare în şcoala timpului. După un an, tot pentru trebuinţele şcolii, Eustatievici tipăreşte Sinopsis, adecă cuprinderi în scurt a cei vechi şi cei noao scriituri, adică a Biblii, reeditată la Sibiu în anul 1808, în tipografia lui Jan Bart şi la 1830, în cea a lui Georgius de Clozius. În condiţiile în care, în toate regiunile ţării, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, apar bucoavne, Eustatievici editează, la Sibiu, în anul 1788, ,,Bucoavna pentru pruncii cei rumăneşti”, propunând text bilingv, român şi german. În anul 1792, tot la Sibiu, Eustatievici redactează un alt manual, intitulat Scurt izvod pentru lucruri de obşte şi dechilin în scrieri de multe chipuri, pe care îl tradusese din limba slavă „pentru trebuinţa cateheţilor şi dascălilor neuniţi”, pregătind astfel material didactic pentru şcoala pedagogică de la Sibiu. În ultimul an al vieţii, „cu preţul vătămării sănătăţii şi scurtarea vieţii sale”, traduce şi tipăreşte, la Sibiu, Alexandria sau viaţa lui Alexandru Macedon, din care am putut identifica, în Şchei, un exemplar, lipsit de prefaţă şi fila de titlu (C. V. 1181).
Animat de idealuri iluministe, încearcă, în anul 1789, să pună bazele unei reviste româneşti, în Ardeal, cu numele Foaia română pentru econom, pe care voia să o editeze sub egida Societăţii filosoficeşti a Neamului Românesc din Marele Principat al Ardealului. Doar moartea timpurie a lui Eustatievici zădărniceşte valoroasa iniţiativă.
Protopopul Teodor Baran „fost-au cu multă osârdie –scria cronica anonimă despre Teodor Baran, fiul protopopului Florea – la această sfântă biserică, scriind multe cărţi (s. n. ) bisericeşti, întorcându-le de pe sârbie, pre românie”. Dovedind reale calităţi de copist, Teodor Baran începe să scrie un nou catastif al bisericii, folosindu-se de textul unor vechi catastifuri.
Din familia Corbeştilor menționăm pe: Teodor Corbea este cel de-al doilea fiu al dascălului şi gocimanului Ion Corbea, care apreciat de Constantin Brâncoveanu pentru calităţile sale de copist, este angajat, în anul 1698, ca „pisariu” în cancelaria Muntenilor, realizează o Însemnare pentru solia mai marelui meu frate, David Corbea, pentru voroava ce a avut cu Turculeţ, rohministru şi alţi rohminiştrii moldoveni şi pentru răspunsul ce au luat acum, când au fost să se întoarcă, manuscris tipărit abia în anul 1877 de istoricul Grigore Tocilescu. Cea mai importantă lucrare a sa, care îl situează printre primii lexicografi români, fiind alcătuită în jurul anului 1700, este Dictiones latinae cum valachicae interpretatione, prefaţând cu un secol înainte celebrul Lexicon de la Buda (1825) al reprezentanţilor şcolii Ardelene. O altă lucrare de valoare a lui Teodor Corbea este Psaltirea în versuri, realizată în jurul anului 1725 la cca. 50 ani după opera, cu acelaşi titlu, a lui Dosoftei.
Din neamul Hobanilor menționăm pe Barbu Hoban, care desfăşoară o rodnică activitate la catedră, precum şi migăloasa muncă de copiere şi traducere a cărţilor. Un Manalul de filozofie, aflat de curând în arhiva muzeului.
Din familia Duma meținăm pe Radu Duma – gocimanul care la 1 iunie 1759, încheie o Cronologie în vechiul Inventarium şi însemnare despre dăruite odoare, notând evenimente începând cu anul 1292 (6800), și pe Dimitrie Duma-namesticul care scrie un Miscelaneu în anul 1754, decembrie 1 (ms. 77 p. 80), precum și pe Ion Duma-dascălul care încă din 1751 definitivează o Psaltichie românească din porunca mitropolitului Neofit. După zece ani, traduce şi copiază în Şchei Teologia dogmatică şi polemică, (11 august 1761), încorporând în conţinutul manuscrisului teze cu privire la deosebirile religioase dintre ortodocşi şi catolici.La 8 aprilie 1774 încheie traducerea şi copierea cunoscutei cărţi De imitationi Cristi a lui Toma de Kempis, carte care a cunoscut în Europa o circulaţie fără egal în epocă. La Biblioteca Academiei Române, sub cota 2489 se găseşte un Miscelaneu teologic, tradus şi copiat de Ion Duma în anul 1763.
Cel mai important este Radu Duma – dascălul, care avea catalog cu numele şcolarilor pe care-i învăţa scrisul, cititul, socoteala şi cartea de legi. Nicolae Albu îl considera pe Radu Duma drept autenticul tălmăcitor al Halimei (1001 de nopţi), a cărei traducere se încheie la Braşov la 30 martie 1786. Continuând tradiţia cronicarilor locali, Radu Duma, după anul 1742, completează cronica lui Radu Tempea II, pentru ca apoi, sub pseudonimul Simion Hiara, să scrie o altă cronică, prezentă în Codex Creţulescu.
Începând cu anul 1780, scrie două Mineie pentru lunile martie și spetembrie, înainte ca să apară în tipgrafia din Râmnic celebrele Mineie ale lui Chesari și Fularet. La 29 octombrie 1787 Radu Duma definitiva o altă carte, numită Piatra Credinţei, tradusă după un exemplar dăruit de Elisaveta Petrovna, tipărit la Moscova în anul 1728, aflat astăzi în Şchei (C.V. 137). Definitivează în anul 1780 și „Piatra Sminteniei, sau tălmăcirea cea povăţuitoare a începuturilor pricinilor dejghinării amândurora bisericilor”, cu conţinut similar Pietrei credinţei. În anul 1782 finalizează un alt Miscelaneu aflat, de asemenea, în Biblioteca Academiei Române (ms. 1132). De mare popularitate s-a bucurat, însă, Preoţia sau Îndreptarea preoţilor, o carte tradusă de Radu Duma după episcopul Calinic, tipărită mai întâi la Viena, în anul 1786 şi apoi la Sibiu după trei ani. Un exemplar din ediţia sibiana se găseşte în arhiva muzeului din Şchei (C.V. 1151).
Mergând pe linia înaintaşilor săi (David Corbea, Dimitrie Eustatievici, Eustatie Grid, Vasile Hoban) Radu Duma editează, între alte cărţi, şi Viaţa lui Petru cel Mare (1783), urmată la doi ani de Viaţa marelui cneaz Dimitrie Ivanovici (1785) şi o „Istorie din ce pricina au început împăratul turcilor asupra împărăţiei muscalilor oaste”, redând evenimentele petrecute în Rusia între anii 1768-1774.
Din Familia Tempea menționăm pe Protopopul Radu Tempea II (1691-1742). Care după ce învaţă la Râmnic “slujba praznicelor de peste an, rumeneşte şi Octoihul… slujba vascreseniei (duminicii) cu canoane cu tot, rumâneşte… slujba praznicelor de peste an până la slujba Sf. Dimitrie”, continuă la Câmpulung să studieze timp de doi ani, „de unde lăsasem, până la sfârşit”, aşa cum dovedeşte colegul său Teodor Baran, într-o însemnare de cronică înscrisă pe un manuscris în Şchei (Ms. 546), mitropolitul Antim Ivireanul îl hirotoneşte la Bucureşti la 19 februarie 1719, ajungând, la scurt timp, protopop al bisericii din Şchei scrie o Evanghelie cu tâlc, un monumental manuscris constând din peste 100 pagini, în format mare 30x22cm, pe care îl încheie la anul 1721. Cea mai importantă carte a sa este Istoria sfintei biserici a Şcheilor Braşovului, o istorie a Şcheilor Braşovului, implicaţiile pe care biserica, slujitorii ei şi în general obştea din Şchei a avut-o în istoria naţională. Manuscrisul original, aflat azi în muzeul şcolii (ms. 39), a fost editat mai întâi de Sterie Stinghie, la sfârşitul secolului al XI-lea şi cu câteva decenii în urmă, reeditat sub îngrijirea cercetătorilor clujeni, Octavian Şchiau şi Elena Bot. Radu Tempea V (1768-1824), cărturar, lingvist, director al şcolii naţionale, prin activitatea sa, un reprezentant al şcoli ardelene. Continuând iniţiativa înaintaşului său, Dimitrie Eustatievici, Radu Tempea V alcătuieşte şi editează la Sibiu, în anul 1797, Gramatica românească. Fiul său Radu Tempea VI (1796-1850) în 1835 la Braşov,tipăreşte Oglinda statului bisericesc şi politicesc, sau Învăţătura năravurilor bune şi a vieţii creştineşt” aflată în arhiva muzeului (C. V. 381), pecum și o Pravila manuală, editată în anul 1844, precum și alte două lucrări didactice: Geografia în trei părţi şi Geografia României, rămase în manuscris.
În epoca premergătoare înfiinţării gimnaziului românesc braşovean consemnăm activitatea altor cărturari.
Ion Barac (1776-1848), venit de la Alamor (Sibiu), ajuns „dascăl mare” la şcoala din Şchei, având obligaţia de a învăţa gramaticeşte pruncii şi nemţeşte şi pe lângă acestea şi alte trebuincioase ştiinţe frumoase, apoi translator magistratual în Cetatea Brașovului. Prima sa carte „Istoria prea frumosului Arghir şi a preafrumoasei Elena”, o imprimă la Sibiu în tipografia la I. Bart, în 1801 și nu peste mult timp, în 1809, la Braşov, apare o noua ediţie, prin concursul editorilor Ioan şi Constantin Boghici, urmată de alte ediţii: la Sibiu (1842), din nou la Braşov (1844) şi post mortem: trei ediţii, Sibiu (1852, 1853, 1863), una la Bucureşti (1875) şi trei la Braşov (1875, 1913, 1915).
În anul 1821 editează, la Bucureşti, „Risipirea cea din urma a Ierusalimului”, cu sprijinul lui Gheorghe Lazăr, o epopee, în limba română, a cunoscutelor evenimente biblice, utilizând o versificaţie de factură populară, iar interpretărilor istorice le dă caracter eroic, miraculos, apropiindu-le basmului românesc. Cea mai importantă operă a sa rămâne „Halima sau o mie şi una de nopţi”, care, între anii 1836-1838 a cunoscut opt volume, fiind tipărită la Braşov, în tipografia lui Ioan Gott, cu sprijinul financiar al negustorului Rudolf Orghidan. În anul 1842, tot la Braşov, editează Istoria minunatului piticot, de un cot, cu barbă cu tot, prelucrat după ediţia austriacă a operei fraţilor Grim „pentru trecerea devreme, mai vârtos în serile cele mai lungi de iarnă”. După un an, în aceeaşi tipografie şi tot în versuri, apare „Cei trei fraţi gheboşi sau trei bărbaţi şi o muiere – istorie comica”, o prelucrare versificată după Halima, în versiunea lui Galland, fiind editată cu concursul fraţilor Boghici, apreciată şi de Anton Pann, care o reproduce în cunoscuta „Şezătoare la ţară”. Tot lui i se atribuie şi prelucrarea în versuri a valoroasei scrieri populare germane Tyl Eulenspiegel, tipărită mai întâi la Braşov, în anul 1840, sub titlul Toată viaţa intenţiile şi faptele minunatului Tilu Buhoglinda, cele de râs şi minunate la citire, spre trecerea de vreme, în zilele sau ceasurile omului cele de odihnă, după limba nemţească tălmăcită. Noi ediţii apar la Sibiu, în 1856 şi Bucureşti, 1876.Printre manuscrisele rămase în posesia profesorului arădean Al. Gavra la 1830, se găsea şi Istoria lui Odisefs, care cunoaşte lumina tiparului abia la 1877, fiind reprodusă de Nicolae Densuşianu în „Albia Carpaţilor”. Din aceeaşi colecţie de manuscrise, Al. Gavra publică, în anul 1916, lucrarea lui Ioan Barac, Pripelea gâscanu, o prelucrare făcută după scriitorul maghiar Fazecas Mihaly (1766-1828). Între manuscrisele pe care fiul său, Iosif Barac, le-a dăruit Bibliotecii Academiei, se numără şi ,,Vrednice de iubire europeană Constantin într-o adevărată, interesantă istorie de dragoste, după vremea aceasta, închinată lumii, cu galante şi băgătoare de seamă, spre desfătarea minţii, în versuri alcătuite”, un fel de roman foileton, ale cărui ultime pagini poartă semnat anul 1842 (ms. 165). În aceeaşi Bibliotecă se păstrează Patimile cele mari şi minunate ale unui madmoizele, cu numele Cartiga, care – după aprecierea lui Barac – „fusese fiica unui paşă turcesc, anume Ibrahim de la Anadol şi ea căzuse în robia creştinilor, când i-au bătut pe turci şi i-au scos din Ţara Ungurească, din Buda, capitala ţării, unde locuise paşa turcesc mulţi ani, apoi fu botezată Hristina în pariz şi făcută grofiţă”. Alături de alte şapte manuscrise, colegate în manuscrisul 208 de la Biblioteca Academiei Române se află în două exemplare şi traducerea lui Ioan Barac după tragedia shakesperiană, Amlet, prinţul de la Dania (ms. 209), fiind primul traducător al operei lui Shakespeare în limbă română. Împreună cu negustorul şcheian Rudolf Orghidan, scoate în 1837 “Foaia Duminicii”, primul periodic transilvănean.
Anton Pann (1794-1854). În urma revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, alături de cei peste 8000 de munteni, Braşovul găzduieşte şi pe tânărul Anton Pann, locuind în casa poetului iluminist Ioan Barac, de la care „au învăţat a compune versuri mai potrivite”. Cel de-al doilea popas braşovean are loc după şapte ani, 1828 – 1829. Mai puţin cunoscut literaturii de specialitate a rămas cel de-al treilea popas braşovean din anul 1850, de fapt cel mai rodnic pentru şcoală. Atunci Anton Pann recrutează din Şchei pe Dumitru Lupan, Ioan Petrişor şi Geoarge Ucenescu pentru a-i pregăti la şcoala sa de la Bucureşti. Anton Pann înzestrează şcoala cu cărţi, păstrate în marea lor majoritate şi azi în biblioteca veche a muzeului.
Nicolae Grid (1784-1815), în 1905 copiase un impresionant Hronograf (456 pagini), cuprinzând istorii din Vechiul Testament, începătura împăraţilor elini, a Ramului, Roşia, adecă Ţara Moscului, soboarele… „etc. și traduce Paraclisului Sfântului Haralambie „tălmăcit din limba grecească pre limba românească… cu cheltuiala, lui Chir Constantin Maizovici”, semnată la 1815, fiind prima traducere în limbă romană a acestui text.
Mergând pe linia înaintaşilor săi, a protopopilor Vasile Cronicarul şi Radu Tempea II, Nicolae Grid alcătuieşte şi o Cronică, în care prezenta evenimente locale, începând cu anul 1383.
Nicola Nicolau, (1762-1837) editează Calendariu ce slujeşte pe 100 ani, Buda, 1814”și în acelaşi an, tot „acum întâiu româneşte”, editează valorosul manual şcolar, ,,Geografia sau scrierea pământului, „întocmită după orânduiala cea mai noo, aşezată pentru 4 părţi ale pământului, adecă: Europa, Asia, Africa, America, cu tot cuprinsul lor… cu toată cheltuiala lui Nicola Nicolau din Braşov, s-au tipărit la Buda în crăiasa tipografie a Ungrovlahiei, 1814” (C. V. 334, tom I;335, tom II).
După 2 ani, ca urmare a numeroaselor solicitări, editează o altă lucrare geografică: ,,Descoperirea Americii”, care, aşa cum explica foaia de titlu este «o carte foarte folositoare, alcătuită de Ioann Hanirih Kampe, acum întâiu, de un iubitoriu de neamul românesc, pre românie tălmăcită şi dată afară la lumină. Tom I, cu patru figuri, cu toată cheltuiala lui Nicola Nicolau din Braşov, dată în tipariu la Buda, în crăiasca tipografie a Universităţii din Pesta, 1816”. De mare popularitate în epocă s-a bucurat o altă carte a lui, intitulată ,,Plutarh nou sau, pe scurt, scrierea vieţilor celor mai vestiţi bărbaţi şi muieri a toate neamurile din cele mai vechi vremi, până în vremile noastre”, tipărită la Buda în 1819. (C. V. 1135).
Datorită contribuţiei sale culturale, este ales membru permanent al ,,Societăţii filosoficeşti a neamului românesc din Marele Prinţipat al Ardealului”, alături de Ioan Piuariu-Molnar, Dimitrie Eustatievici Braşoveanu, Radu Tempea ş. a.
Doar circumstanțele de spațiu nu ne îngăduie să completăm stufoasa listă a cărturarilor slujitori ai acetei școli.
Epilog
Astăzi complexul muzeal din Şcheii Braşovului, îşi prezintă cartea de vizită expunând vizitatorilor valori deosebite ale culturii naţionale şi universale, dovedind ce a însemnat biserica şi şcoala românească din Şcheii Braşovului pentru fiinţa naţională a poporului român ortodox. Cele cca. 6.000 cărți vechi, 30.000 documente și câteva mii de obiecte muzeale sunt prezentate muzeistic în vechea clădire a școlii (parter sec. XV, etaj sec. XVIII) și cca. 30 de camere în chiliile din preajma bisericii.
Muzeul școlii se deschide prin sala de clasă „Anton Pann”, care aminteşte de popasurile repetate ale marelui povestitor Anton Pann, de la care s-au păstrat valoroase cărţi şi documente.
Sala „Diaconul Coresi” evocă personalitatea diaconului Coresi, care împreună cu colaboratorii săi: Călin, Mănăilă, Şerban Coresi, Toma, protopopii Iane şi Mihai ş. a., au realizat cele dintâi cărţi de circulaţie în limba română, făcând posibilă biruinţa definitivă a scrisului în limba poporului, tipărirea între anii 1556-1588 a cca. 40 titluri de carte în sute de exemplare, care s-au răspândit în toate ţinuturile româneşti. Dintre exponatele acestei săli menţionăm: „Cazania a II-a” („Cartea românească cu învăţătură”) tradusă în Şchei de protopopii Iane şi Mihai; „Psaltirea”, „Sbornicul”, „Octoihul” ş. a. Aceste cărţi au înscris în cultura română după aprecierea lui Lucian Blaga „întâiul mare poem al unui neam”.
În sala „Cartea, factor de unitate naţională” sunt expuse ca argument cele mai valoroase monumente de limbă română medievală: „Biblia de la Bucureşti” (1688), „Cazania lui Varlaam” (1643), „îndreptarea legii” de la Târgovişte (1652), un „Tetraevanghel” miniat pe pergament din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, manuscrise de înţelepciune creştină din veacul al XV-lea (din Transilvania), cărţile Şcolii Ardelene (Lexiconul de la Buda, „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” şi „Ortografia română” ale lui Petru Maior ş. a. ).Complementar, cele peste 80 hrisoave domneşti, înscrise pe pergament şi aurite, confirmă permanentele legături între ţinuturile româneşti.
Sala „Cartea şi cărturarii braşoveni” prezintă pe dascălii braşoveni care au creat valori care au menţinut nestinsă flacăra de cultură din Şcheii Braşovului. Copişti, traducători, creatori de limbă literară, muzică şi artă, ei sunt reprezentaţi în această sală prin cateva dintre valorile adăpostite în arhiva istorică a muzeului. Menţionăm între acestea:,, Omiliarul” din veacurile XI-XII, Molitvelnicul popei Bratu, Cronica protopopului Radu Tempea II, Parimiarul protopopului Vasile, alături de tablou-rile în ulei pe pânză ale fondatorilor liceului,, Andrei Şaguna”, realizate de Mişu Pop, precum şi opereta ,,Crai nou” a lui Ciprian Porumbescu.
Complexul muzeal
Recent restaurat, spaţiul muzeal din incinta bisericii expune muzeistic în cele 30 camere, expoziţiile:”Junii braşoveni”, „Scheii Braşovului în pictura lui Ştefan Mironescu”, „Muzeul de muzică Tudor Ciortea”, „Muzeul Ex libris, dr. Emil Bologa” „Muzeul – cărturari uitați: Ion Colan, Emil Micu”(primii directori ai muzeului), ,,Muzeul – Mitropolitul Andrei Șaguna – Sfântul Ardealului” (cuprinând cărți și documente ale marelui cărturar) și Muzeul – Sfântul Constantin Brâncoveanu și Brașovul”.