Veteranii de război în cinstirea bisericilor din Protopopiatul Brașov Oamenii din spatele timpului – veteranii de război (I)

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In 15,13).
Protopopiatul Ortodox Brasov > Articole > Veteranii de război în cinstirea bisericilor din Protopopiatul Brașov Oamenii din spatele timpului – veteranii de război (I)

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In 15,13).

Motto: „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară!” – Mihai Eminescu

Hristos a adus în lume o nouă concepție de viață și despre viață, având ca lege supremă iubirea. El Insuși a spus în fața lui Pilat că împărăția Lui „nu este din lumea aceasta” (In 18, 36) și, cu toate acestea, nu a venit să înlăture împărățiile pământului [Episcop Vasile Coman, Rugăciunile pentru autoritățile statului în cultul creștin, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2007, p.14], ci a venit să se jertfească din iubire față de om, cununa creației Sale, și să-l facă pe acesta prietenul Lui.

Orgoliul, mândria, vanitatea și dorința de stăpânire a făcut și face ca unii să încalce libertățile și drepturile oamenilor, neamurilor, popoarelor etc. și, implicit, această lege divină, iubirea. Din dăruirea de a se jertfi pentru alții s-au născut eroii, martirii și veteranii de război, din dorința de a-și apăra semenul, neamul și țara și de a-și pune „sufletul (și viața) pentru prietenii săi” (In 15, 13). Pe unii ca aceștia, care și-au pus viața și sufletul pentru neam, credință și țara lor, Biserica i-a cinstit ca eroi, martiri – dacă s-a pus problema apărării credinței în Hristos, sau veterani de război.

În Transilvania, multe secole, românilor nu le-au fost recunoscute etnia și credința ortodoxă, de aceea, aici, Biserica s-a identificat cu neamul. Atunci când românul era întrebat de ce credință este, se răspundea: „de lege românească”.

Așadar, în Transilvania, spre deosebire de celelalte provincii româneşti, Ţara Românească şi Moldova, unde s-au scris Letopiseţe sau Cronici, consemnând fapte ale domnitorilor, primele cronici româneşti au un pronunţat caracter bisericesc. „Biserica era singura instituţie în jurul căreia gravita întreaga viaţă politică, socială şi culturală” [Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoriografia bisericii româneşti din Transilvania, p. 69, în „Contribuţii transilvănene la teologia ortodoxă”, Sibiu, 1988]. Absenţa unei administraţii de stat româneşti în Transilvania a făcut ca Biserica ortodoxă din această provincie românească să joace un rol mult mai important în viaţa românilor. Aşadar, începutul organizării bisericeşti la Brașov poate fi pus în legătură cu biserica din Şcheii Braşovului, însă nu se poate preciza o dată exactă. Este cert că în secolul al XIV-lea exista o biserică. Un document, descoperit de pr. prof. dr. Vasile Oltean, cu scriere semiuncială, datat la sfârșitul secolului al XI-lea şi începutul celui de al XII-lea, ne face să credem că exista o viaţă spirituală puternică şi, implicit, o organizare bisericească încă din secolul al XI-lea [mai multe a se vedea la Pr. prof. dr. Vasile Oltean, Şcoala românească din Şcheiul Braşovului, Bucureşti 1989, p. 14-15].

O importantă lucrare, scrisă între anii 1628 și 1633, este cronica protopopului Vasile de la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului [I. Lupaş,Cronicari şi istorici români din Transilvania, ed. a II-a, Editura Scrisul Românesc, p. 16-22], care prezintă o serie de date despre preoţii şi protopopii ce au funcţionat în Braşov. Această cronică conţine ştiri de la anul 1392 până la anul 1633. Din păcate, originalul nu s-a mai păstrat [mai multe amănunte a se vedea la Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, art cit., p. 69-70, în „Contribuţii transilvănene la teologia ortodoxă”, Sibiu, 1988]. Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului a fost un fel de catredrală a zonei, pentru puţină vreme catedrală episcopală [Episcopul sârb Dionisie Novacovici a fost ins-talat episcop în biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului la 4 septembrie 1761, de generalul Bukow. A se vedea Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 521 ş.u.] şi „biserică mamă” pentru multe biserici din Ţara Bârsei.

Braşovul îşi poate dovedi prezenţa unor biserici doar din vremea în care cetatea medievală se fortifica (sec. al XIII-lea). Până atunci, doar mărturii de tradiţie orală pot dovedi ceva, cum ar fi păstrarea în conştiinţa şcheienilor a toponimului ,,la bisericuce” din zona Pietrelor lui Solomon. La acestea se adaugă documentele din timpul persecuţiilor împotriva românilor ortodocşi de către regii Ungariei, instigaţi adeseori de papi sau „inchizitori”, documente în care românii sunt numiţi „schismatici”. Acestea constituie o dovadă că românii aveau o organizare bisericească, şi una destul de puternică, altfel nu ar fi rezistat prozelitismului agresiv dus de catolici în Transilvania [Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, compendiu, ed. a II-a, Sibiu, 2007, pp. 115-117]. În scrisoarea papală de indulgenţă, emisă în 15 decembrie 1399 de Bonifaciu al IX-lea, se face referire la „târgul numit Corona, sau mai popular Brascho, din (arhiepiscopia) de Strigoniu, situat la graniţele creştinătăţii (catolice), în care oraş locuieşte şi trăieşte o mulţime, atât de greci, valahi, bulgari, armeni cât şi alţi necredincioşi (necatolici), care au o biserică pentru folosul lor …” [Vasile Oltean, Şcoala românească din Şcheiul Braşovului, Bucureşti 1989, p.11-13, după Zimmerman Franz, Werner Carl; Muller, Georg, ,,Urkundenbuch zur geschichte der Deutschen in Siebenburgen…].

Un prim document care ne oferă informaţii pentru această perioadă de început a vieţii creştine în Braşov este însemnarea de cronică din catastifele din Şchei:

,,La anul de la Hristos 1292 …şi-au făcut o cruce de lemn în Şcheai, acoperită cu şindrilă şi după mulţi ani, apoi, în locul crucii aceia şi-au ridicat o biserică de lemn către anii de la Hristos 1403” [Candid Muşlea, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, vol. I, Braşov, 1943, p. 47]. Această cruce este, astăzi, în cimitirul Bisericii „Sf. Treime” Bariţiu.

Cuvântul „protopop” apare pentru prima dată în documente la anul 1360, când în Ţara Haţegului este menţionat protopopul Petru din Ostrov, care făcea parte din scaunul local de judecată. Tot în anul 1360 este menţionat în Ţara Românească protopopul Mihai, călugărit apoi la Cutlumuş, în Muntele Athos. Iar la sfârşitul secolului al XIV-lea, în anul 1395 domnitorul Ştefan Muşat îl trimite la Constantinopol cu daruri pe protopopul Petru pentru a încerca o împăcare cu Patriarhul ecumenic, fără rezultat. Lucru este reuşit câţiva ani mai târziu de o solie trimisă la Constantinopol de către domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432), în 1401 [vz. Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Ed. IBMO, Bucureşti, 2010, p. 516 şi pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, compendiu, Sibiu, 2007, p.106].

La Braşov, încă din secolul al XV-lea autoritatea locală îşi recruta oamenii de cancelarie, ,,scriitorii la cetate”, din rândul slujitorilor bisericii din Şchei, folosiţi atât ca translatori de limbă slavă, grecă, latină, dar şi ca delegaţi pentru relaţiile cu Muntenia şi Moldova. ,,Poate să socotească oricine precum au fost saşii către ticăloşii (săracii) şcheai, avându-i la cinste şi dragoste pentru multe lucruri bune ce avea de la Şcheai, că unde era să trimiţă cu vreo solie, tot din Şcheai trimitea şi ducea pe protopopul cu doi juraţi la Sfat şi se sfătuia” [Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu „Istoriografia bisericii româneşti din Transilvania”, p. 69, în Contribuţii transilvănene la teologia ortodoxă, Sibiu, 1988]. Aşadar, în secolul al XV-lea apare pentru prima dată noţiunea de protopop la Braşov, deşi o organizare bisericească a existat de mai mult timp aici, cel puţin din secolul al XIII-lea.

Biserica este, prin excelență, o Biserică rugătoare, „Ecclesia orans”, pentru mântuirea și binele fiilor ei, atât pentru cei adormiți, cât și pentru cei vii.

Așadar, încă de la începutul existenței protopopiatului Brașov, bisericile ce au aparținut jurisdicțional de acesta s-au implicat nu numai prin rugăciune, cât și prin faptă pentru fiii ei. Nu de puține ori s-a afirmat că „Biserica a fost mama neamului”. Mulți dintre fiii ei au mers în război să-și apere glia strămoșească pentru care Biserica îi purta în rugăciunile ei, iar cei rămași făceau colecte să-și ajute frații aflați în război cu alimente și cele de folos.

Înainte de a se legifera ziua Veteranilor de Război, Biserica îi cinstea pe eroii neamului de sărbătoarea Sfântului Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, și apoi din perioada interbelică, Biserica Ortodoxă Română a stabilit ca zi de cinstire a bravilor eroi Ziua de Înălțare a Domnului la Cer.

La începutul secolului al XX-lea, Regele Carol I a instituit ziua de 29 aprilie „Ziua Veteranilor de Război”. Această zi aminteşte de 29 aprilie 1902, când Regele Carol I a recunoscut pentru prima dată, oficial, titlul de veteran de război, la cererea supravieţuitorilor Războiului de Independenţă. După mai bine de un secol, începând din anul 2008, Ziua Veteranilor de Război este celebrată în fiecare an, la 29 aprilie, potrivit unei hotărâri de guvern din  anul 2007.

În perioada interbelică, dar și după cel de al Doilea Război Mondial, Biserica, împreună cu veteranii și văduvele de război, a făcut tablouri comemorative cu eroii din Primul și al Doilea Război Mondial pentru a fi cinstiți și comemorați la anumite momente din an, 29 aprilie și Înălțarea Domnului, zile speciale în care Biserica îi pomenea în slujbele ei. Nu este Liturghie în care să nu fie pomeniți, la modul general, eroii acestui neam.

Într-o lume globalizată, consumistă și secularizată, se pare că-n zilele noastre, vorbim prea puţin despre cei care ne fac sau ne-au făcut mândri în lumea întreagă de-a lungul timpului. Cei care ocupă, fără tăgadă, locurile de cinste în memoria colectivă a ţării noastre şi în paginile manualelor de istorie sunt eroii și veteranii de război. Pentru că sacrificiul lor merită și ne obligă, măcar moral, să mai ieşim, din când în când, din cotidianul sufocant al urzelilor politico-sociale vremelnice, şi să ne aducem aminte de cei cu care nu ne este rușine să ne mândrim. Acesta este, în fapt, demersul pe care-l joacă, la roata istoriei, Ziua Veteranilor de Război, zi celebrată anual la 29 aprilie, în fiecare an. Zi menită a aduce în mintea şi sufletul generaţiilor de azi oameni, fapte şi întâmplări care au contribuit definitoriu la existenţa României de azi şi a spune poveşti adevărate şi frumoase despre eroi.

De ce este necesar să ne cinstim Veteranii de Război? Pentru simplul motiv că fără sacrificiul lor pe front, cu arma în mână şi cu Credinţa în suflet, nu am exista astăzi ca entitate statală naţională. Cinstirea memoriei eroilor, implicit a veteranilor de război, atâţia câţi mai trăiesc astăzi, trebuie să fie o activitate constantă a întregii societăţi româneşti şi nemarcată doar de un patriotism de faţadă afişat, când şi când, la evenimente publice, ceremonii, festivităţi ori alt fel de manifestări cu public. De aceea trebuie să ne propunem a aduce-n amintire, de oricâte ori putem, crâmpeie din vieţile celor pe care îi cunoaştem în spaţiul public sub denumirea generică de „veterani de război”.

Autor Prot. Dănuț-Gheorghe BENGA